Valeriu D. Cotea este considerat fondatorul școlii moderne de oenologie românești și una dintre personalitățile care au definit cercetarea vitivinicolă din România în secolul XX. Astăzi, la 100 de ani de la nașterea sa, vorbim cu Valeriu V. Cotea atât despre omul din spatele reputației academice, cât și despre felul în care această moștenire continuă prin activitatea sa.

Valeriu V. Cotea, fiul său, este profesor universitar și cercetător în domeniul viticulturii și oenologiei, născut la Iași în 1960. A urmat studiile la Facultatea de Horticultură din Iași, unde și-a obținut și doctoratul în oenologie, construindu-și apoi întreaga carieră în cadrul Universității de Științele Vieții „Ion Ionescu de la Brad” din Iași, unde este profesor și conducător de doctorat. Activează, de asemenea, în cadrul Centrului de Cercetări pentru Oenologie al Academiei Române – Filiala Iași, pe care îl coordonează din 2011, și este expert al României la Organizația Internațională a Viei și Vinului (OIV), participând de peste două decenii la grupuri și comisii internaționale de profil. De-a lungul carierei, a ocupat funcții importante în structurile științifice ale OIV și a contribuit la numeroase direcții de cercetare în oenologie, de la tehnologia vinurilor și autenticitate, până la studii complexe asupra compoziției și evoluției vinului.

Acasă l-am cunoscut ca tată. El stătea destul de puțin pe acasă, pentru că lucra foarte mult. În prima parte a zilei era la laborator, iar în a doua scria. De asta a și rămas o operă atât de vastă în urma lui. Era perioada în care se scria la mașina de scris și consumai topuri de hârtie ca să scoți un capitol final.

Nu era foarte implicat în treburile casei și nici foarte priceput la chestiuni tehnice, în general îi lăsa pe alții să le facă. Era mai îndemânatecă mama mea decât era el la astfel de lucruri.

Era o persoană jovială, ghidușă, îi plăcea să spună o glumă, o poveste, o poantă. Dar, în același timp, era și foarte strict. Când trebuia să faci ceva, făceai, altfel o încurcai. Nu exista „las că merge și așa” sau „las că fac mâine”, asta nu era acceptat niciodată.

Era o rigoare foarte clară, pe care o impunea și pe care o aștepta de la ceilalți. Și de aceea am preluat și eu această rigoare în ceea ce fac, pentru că doar așa poți avansa și te poți afirma.

Sigur, la un moment dat mi-am dat seama că era cunoscut în toată țara, iar mai târziu, când am intrat și eu în domeniu, că era cunoscut și în străinătate. Când am cunoscut și eu mulți oameni din domeniu, îmi povesteau despre interacțiunile pe care le-au avut cu academicianul Valeriu D. Cotea. Pe unde a fost a lăsat întotdeauna o impresie foarte bună. Era o persoană foarte jovială, știa să vorbească, știa să țină un discurs, știa să țină prelegeri, și așa s-a făcut cunoscut.

A fost un moment tensionat în familie, pentru că tatăl meu nu a fost de acord inițial ca eu să aleg Facultatea de Horticultură. El ar fi vrut să merg la Politehnică, în condițiile în care majoritatea colegilor mei se pregăteau pentru științe exacte și pentru Politehnică. A fost un moment de șoc pentru el, dar mama mea m-a sprijinit și a fost de partea mea.

Decizia de schimbare a venit în clasa a XII-a, înainte de Crăciun, după ce am avut șansa să fac practică într-o întreprindere socialistă, unde am văzut cum este munca într-o fabrică și nu mi-a plăcut deloc. Chiar atunci se schimbaseră criteriile de admitere la Horticultură și aveam de dat examen la chimie, ceea ce știam foarte bine. Și am fost admis, deși era o concurență foarte mare, de aproape 20 pe loc. Dar tatăl meu nu a primit vestea deloc bine. După aceea, a admis că a fost o alegere bună și chiar m-a ajutat în primii ani. Cred că totdeauna când faci singur alegerile pentru tine, acestea sunt cele mai bune.

Tatăl meu s-a preocupat în primul rând de vinul românesc. Noi fiind foarte aproape aici de Podgoria Cotnari a făcut multe cercetări pe vinurile lor, în special vinurile dulci. Foarte multe lucrări despre Busuioaca de Bohotin, care era un soi nou la vremea respectivă.

Dar cele mai importante cred că au fost lucrările de sinteză ale lui, publicate în volumele tratatelor de enologie apărute în 1985 și, cred, încă unul la doi ani distanță. Au fost primele tratate în care găseai explicații științifice pentru procesele din vin și pentru modul în care acestea influențează caracteristicile senzoriale, inclusiv gustul și aroma. Practic, au fost primele scrieri de oenologie modernă, cel puțin în România.

Astea i-au adus și notorietate, a primit și premiul OIV pentru ele. După care, sigur, au urmat și altele. Ultimele cărți au fost tratatele de oenochimie, tot în două volume, care au apărut la începutul anilor 2000.

S-a ocupat de partea asta de podgorii – care nu fuseseră niciodată adunate în felul acesta ca în „Podgoriile și Vinurile României”, cu descriere geologică, geografică, soiuri. Deci au fost niște cărți de căpătâi și sunt și în ziua de astăzi, că nu s-a schimbat mare lucru. S-au schimbat producătorii, dar partea descriptivă de localizare, de centre viticole, a rămas aceeași. Și este actuală în continuare.

Este o mare responsabilitate. Tatăl meu a pornit de la zero cu acest centru de cercetare și s-a ajuns la ceea ce este astăzi. Cred că avem printre cele mai bune dotări materiale și umane. Nu cred că mai există în Europa de Est un centru similar. Acest lucru se vede și în rezultate, și în ceea ce publicăm, pentru că astăzi este esențial să publici și să fii recunoscut la nivel internațional, ceea ce facem.

Acest centru este construit pe structura fostului laborator de oenologie, care există în continuare. Este, într-un fel, un joint venture, o formă de colaborare între Universitatea de Ştiinţele Vieţii “Ion Ionescu de la Brad” și Academia Română. Deși aparținem unor structuri diferite, funcționăm împreună, iar rezultatele confirmă acest lucru. Este unul dintre cele mai bune centre din acest punct de vedere, mai ales că rezultatele sunt ușor de evaluat astăzi prin publicații, impact, citări și vizibilitate internațională, ceea ce ne oferă un punctaj foarte bun în evaluări.

Printre cele mai noi trenduri în oenologie se află vinurile cu alcool redus, fără alcool sau parțial dezalcoolizate. Este un trend internațional din ultimii ani, legat de schimbarea preferințelor consumatorilor și de dorința unui consum mai moderat. Dar este și o provocare tehnologică, pentru că presupune obținerea unui vin foarte bun, după care să te joci cu nivelul de alcool din el.

Un alt trend sunt vinurile orange – în care reinventăm vinurile care se făceau acum 50 de ani la țară. Vinuri care erau lăsate mult la macerat și care, în primă fază, erau destul de astringente, lumea spunea că „se face gura pungă”. Între timp, ele evoluează frumos și se vede că au din nou succes. Sunt lucruri legate de noile tendințe de pe piață, unele fiind, poate, și o chestiune de snobism.

În ceea ce privește vinurile bio și biodinamice, eu cred mai mult în cele biodinamice. Nu este ceva complet nou, bazele acestor practici sunt de acum aproximativ 100 de ani, dar au căpătat amploare în ultimii ani, fiind tot mai prezente. Sunt consumatori care cred că astfel de vinuri sunt mai sănătoase, mai „curate”. Oamenii vor vinuri „naturale”, ignorând că vinul, lăsat complet natural, ajunge uneori să fie oțet.

În România, aceste trenduri există, dar încă nu sunt dominante. Predomină vinurile clasice, iar vinurile cu alcool redus sau dezalcoolizate sunt încă la început. Există interes pentru ele, mai ales din dorința de a consuma mai puțin alcool sau de a putea bea un pahar de vin fără constrângeri, dar încă nu sunt pe scară largă.

Trebuie să înțelegem că sectorul vitivinicol a fost unul din cele mai dinamice. Chiar eu cred că a fost cel mai dinamic din agricultura românească.

Dacă ne uităm în jur, vedem peste tot plantații refăcute și foarte multe crame noi, de la crame mici, boutique, până la unele mai mari. Din punct de vedere tehnologic, chiar și cramele vechi au fost modernizate, iar astăzi aproape că nu mai există crame care să funcționeze cu tehnologia de acum 20–30 de ani.

Din acest punct de vedere, suntem chiar înaintea altor țări europene cu tradiție. Suntem permanent în contact cu tot ce este nou, îl preluăm și îl transmitem mai departe. Și trebuie spus că, de multe ori, industria vitivinicolă este chiar cu un pas înaintea științei.

Sigur că a deschis ușa, dar este și o mare responsabilitate și o presiune, pentru că nu poți să te faci, nu spun de râs, dar nu poți să pretinzi că ești specialist dacă nu ai soluții și nu ai nimic în spate. Da, este, în primul rând, o provocare.

M-am ocupat de lucruri mai noi, mai tehnice, să spunem, față de cele făcute acum 30–40 de ani, dar și de tehnologie avansată. Am avut norocul că am lucrat în laboratoare bine dotate, astfel încât, din punct de vedere analitic și fizico-chimic, am putut fi la același nivel cu laboratoarele din Occident sau din lume, mai ales că totul s-a internaționalizat.

Este un avantaj, pentru că nu doar că ținem pasul, dar ne putem și compara cu cei care fac aceste lucruri de mult timp. Iar prin rezultate, suntem acolo unde cred că merităm, ca țară și ca industrie, pentru că industria vinului este una importantă și specifică României.

Vinul este un ambasador frumos și gustos al României, cu care ne putem mândri.